Românii de lângă noi

Publicistica marelui Eminescu constituie un reper important în cercetarea originii românilor. Acesta susţinea, pe bună dreptate, că substratul limbii noastre este traco-ilir, peste care s-a suprapus latina. Un alt aspect subliniat este acela că românii nu sunt nicăieri în Balcani, estul şi sud-estul Europei, colonişti, venituri, ci sunt autohtoni, populaţie străveche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor.
Comunităţile româneşti din sudul Dunării au stat în atenţia cercetătorilor români, în acest sens avem monografiile lui Th. Capidan, precum şi cercetările lui Leca Morariu şi Traian Cantemir privind românii din Istria. În articolul Românii Peninsulei Balcanice, publicat în Timpul în septembrie 1878, Eminescu scria: "Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev". Felix Philip Kanitz, unul din cercetătorii germani la care Eminescu apelează ca sursă de informare, face şi legătura între românii din nordul şi cei din sudul Dunării: "Înrudirea (românilor din Balcani) (n.a.) cu dacoromânii nu se poate contesta".

Valahia Mare şi Valahia Mică

Cercurile politice greceşti au contestat în permanenţă prezenţa românilor în sudul Dunării şi au dus o campanie susţinută împotriva acestora. Între septembrie 1881 şi iunie 1882, Alexandru Pencovici, director al Serviciului de statistică din România, a întreprins o călătorie în Macedonia şi relatat despre politica cercurilor oficiale greceşti privind deznaţionalizarea populaţiei româneşti. Pe bază de date statistice, acesta a demonstrat că "un popor întreg, aproape egal la număr cu grecii (1.500.000 de români, conform statisticilor), e supus unui sistem de deznaţionalizare din cele mai odioase". Din păcate, această politică se continuă şi în secolul XXI. Unitatea românilor de la sud şi nord de Dunăre este întărită de fondul de cuvinte comun şi de fenomenele lingvistice identice prezente atât în graiurile limbii române (moldovean, maramureşan), cât şi în dialectele limbii române (aromân, macedoromân, istroromân). Românii de la sud sunt vorbitorii a ceea ce se numeşte protoromână, româna arhaică, vorbită la început şi de cei din nord, dar care a evoluat sub alte condiţii.
Beniamin de Tudela, care a călătorit în Grecia la 1186, spune că Peloponezul şi Tesalia s-au numit, mai multe sute de ani, Meyaly Blahia, adică Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania şi Etolia care se numea Valahia Mică. La scurt timp după vizita rabinului Beniamin, românii din Balcani se ridică sub conducătorii lor Petru şi Asan, formând regatul româno-bulgar cu graniţa de sud în munţii Tesaliei.
Între secolele XII şi XV, elementul românesc era atât de răspândit încât Tesalia actuală se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia - România Mică; Epirul - Ţara Vlahioţilor; Moesia - România Albă.

Stindardul dacic

Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, din paragraful 3: "După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt". Aceasta este o mărturie care vine să contrazică afirmaţia unor cercetători bulgari, conform căreia Tracia se întindea doar pe teritoriul Bulgariei de azi şi sudul României. În realitate, Tracia era un ţinut vast care se întindea de la Carpaţii nordici până la Adriatica şi Marea Egee, şi din Câmpia Panonică până dincolo de Bug. Tradiţiile, obiceiurile, cântecele şi porturile populare ale popoarelor din Balcani păstrează asemănări indiscutabile, care trimit cu gândul la existenţa unui substrat etnic comun, de origine traco-iliră. Ca o paranteză, se cere menţionată existenţa şi păstrarea sub formă de obiect artizanal la aromâni a ceea ce daco-românii numesc stindardul dacic. Vlahii de la sud de Dunăre sunt o minoritate doar în statisticile oficiale, ei existând nu numai prin comunităţile de români, aromâni, macedoromâni şi istroromâni, ci şi prin cultura lor folclorică, întâlnită şi la bulgari, sârbi, muntenegreni, macedoneni, cultură strâns legată de a românilor de la nord de Dunăre. Toate acestea ar trebui să dea de gândit.

Articol scris de Alin Roateş (Drobeta Turnu Severin)

Limba română

Motto: "Aromanii si daco-romanii sunt un singur neam. A pretinde ca romanii din Oltenia sau Moldova, Timoc, Macedonia, Basarabia sau orice alt pamant unde se vorbeste romaneste sunt altceva decat romani, nu reprezinta decat o dovada de obscurantism si politicianism..." Lucian Hetco – „Aromanii – romanii de la sud de Dunare“



O serie de cercetari „stiintifice“ din ultima vreme, incearca sa creeze o noua istorie, bazata pe sustinerea ideii ca aromanii si romanii ar vorbi „limbi“ diferite. S-a afirmat ca dialectul aroman este de fapt o punte de legatura intre romanitatea occidentala si cea orientala, avand o configuratie complexa, mult diferita de cea a limbii romane.

In realitate, teza „limbii aromane“ de sine statatoare este de data recenta si a fost impusa cu precadere dupa anul 1990, fiind generata si sustinuta de contextul revigorarii identitatilor etnice regionale in Balcani si sprijinita tacit de factori politici externi interesati sa descurajeze orice forma de identificare a aromanilor cu Romania, respectiv cu limba romana!

Exista voci care sustin ca diferenta dintre cele doua „limbi“ este cel mai usor de demonstrat prin faptul ca un vorbitor de limba romana nu va intelege ceea ce i se comunica in dialectul aroman! Perfect adevarat, daca aceasta comparatie se face intre limba romana contemporana, in care 70% din vocabular este imprumutat din franceza si italiana, si „aromana“ care, prin prisma ariei largi de raspandire si a deselor relocari ale vorbitorilor ei, a importat masiv cuvinte din greaca, macedoneana, albaneza si turca.

Dialectul aroman, este de fapt primul dialect desprins din protoromana (in prajma sec. X), lucru usor de dovedit de nenumaratele cuvinte arhaice pe care le regasim si in limba utilizata in vechile letopisete romanesti. Acest lucru nu face din el o limba distincta, ci doar un dialect al limbii romane vechi, alaturi de daco-romana, meglenoromana si istro-romana.

Hristu Candroveanu facea la un moment dat o analogie intre controversele legate de dialectul aroman si distinctia mult mai clara care poate fi remarcata intre dialectele svab sau sasesc si limba germana standard, „si totusi nimanui nu-i trece prin minte sa vada in sasi si svabi altceva decat germani, si nu ALT POPOR!“ sustinea respectivul.

Imbucurator este faptul ca voci autorizate din randul cercetatorilor romani, cum sunt aceia de la Institutul de Etnografie si Folclor „Constantin Brailoiu“ din Bucuresti, s-au mobilizat pentru a demonstra absurditatea ideii conform careia aromanii nu sunt romani si vorbesc alta „limba“ decat cea romana. Emil Tarcomnicu arata in studiul sau intitulat „Diversiunea numita Minoritatea aromana“ ca toate aceste idei fac parte dintr-o strategie „fabricata in laboratoare pentru ca statul roman sa foe scos din problematica romanitatii balcanice“. In acest scop a fost conceputa o scriere aparte, prin introducerea de semne grafice noi, „avand ca rol indepartarea de limba romana, unde etonimul aromani se scrie aromanji“.

Acelasi cercetator semnala in continuare o similitudine cel putin interesanta:

„La fel cum la rasarit si-a facut aparitia o noua limba latina, din punctul de vedere al autoritatilor statului R. Moldova - limba moldoveneasca - si in sudul Dunarii au inceput sa apara tendintele unor comunitati vlahe/aromane de a se identifica diferit fata de populatiile majoritare.“

Aromanii au fost si vor fi intotdeauna parte integranta a civilizatiei romanesti, noi traim si simtim romaneste indiferent de ideile vehiculate in mod fortat, de indivizi si organizatii (cea mai ferventa sustinatoare a acestor deziderate fiind Asociatia Comunitatea Aromanilor din Romania) ale caror interese sunt greu de identificat si definit.

Articol scris de Simona Costea

Identitate

S-a discutat in cadrul acestui blog despre diversele fatete ale “chestiunii armanesti”. Au fost opinii pro si contra, fiecare dintre participantii la polemica incercand sa aduca argumente pentru a-si sustine ideile. Dincolo de disputa privind apartenenta armanilor la filonul identitar romanesc sau dimpotriva disocierea totala de acesta, cred ca e timpul sa privim problema in profunzime, incercand sa constientizam efectele pe care initiativele Asociatiei Comunitatea Aromanilor din Romanina le au asupra tuturor armanilor din Romania sau din afara granitelor ei.

Atata timp cat in comunitatea armaneasca situatia este confuza, proiectele culturale referitoare la renasterea romanitatii balcanice pe care statul roman le sustine in afara tarii nu se mai bucura de entuziasmul si participarea grupurilor de aromani din Timocul sarbesc, Bulgaria, Macedonia, Albania si Grecia, carora le sunt practic destinate.

Adesea, din partea membrilor asociatiilor armanesti de peste hotare exista reticente in a se declara “romani”, exceptie facand situatiile in care doresc sa beneficieze de pe urma burselor de studii oferite de statul roman. Castig de cauza au beneficiile imediate, asemeni fenomenului semnalat de cademicianul Petar Atanasov, de la Universitatea din Skopje, privind armanii din R.Macedonia, care, “nedeclarandu-se ca fiind minoritate ce apartine unui popor (poporul roman), au statut de grup etnic” (articolul: “Este eronat sa credem sau sa zicem ca ,,propaganda romaneasca.. a distrus aromana” – publicat pe site-ul de stiri “Romanian Global News”).

Si atunci revin la intrebarea pe care am pus-o si altadata: cat este de morala aceasta atitudine fata de un popor care ne-a sprijinit intotdeauna?

In Albania, la Corcea, statul roman a construit o biserica pentru populatia armaneasca din zona, dar, in ultima vreme, cercurile nationaliste grecesti au intensificat actiunile ce au ca scop atragerea aromanilor de partea lor si, implicit, desprinderea lor de poporul roman. Acelasi fenomen a inceput recent sa se manifaste chiar si in Romania, unde se incearca a ni se induce idea apartenentei noastre ba la filonul grecesc, ba la cel bulgar, orice, numai la cel romanesc nu!

Incotro ne indreptam in fond? Oare toate aceste actiuni concentrate asupra comunitatii noastre nu vor avea ca rezultat final chiar pierderea acelei identitati pe care CAR pretinde ca vrea sa o pastreze? E benefic pentru noi sa ne lasam amagiti de posibilitatea castigurilor imediate, de fonduri romanesti sau europene destinate minoritatilor si sa uitam ca de fapt actiunile noastre actuale pot avea consecinte dramatice asupra identitatii entice viitoare a copiilor nostri?

Articol scris de Simona Costea

S-a stins din viata Profesorul Gheorghe Zbuchea

O mare personalitate romaneasca, istoricul si profesorul Gheorghe Zbuchea a incetat din viata, luni, 29 decembrie. A fost un luptator pentru afirmarea culturala a romanilor de pretutindeni, fiind unul din pricipalii animatori ai Congresului Spiritualitatii Romanesti tinut in fiecare an la Alba Iulia, ajuns la a XII-a editie, si al Simpozionului Stiintific International „Parinteasca Dimandare” organizat anual la Constanta, ajuns la a XIV-a editie. A condus teze de doctorat, a format generatii de specialisti, a fost un catalizator pentru asociatiile romanesti din comunitatile istorice din jurul granitelor, din Bulgaria, Macedonia, Grecia, Albania, Moldova, Ucraina, Ungaria. Permanent a fost preocupat de soarta romanilor de peste granite (romani timoceni, aromani/macedoromani, meglenoromani, romanii din Ucraina, Ungaria si R. Moldova). Gheorghe Zbuchea a plecat dintre noi dand exemplu de sacrificiu personal pentru realizarea unor mari idealuri. Intr-o cariera stiintifica si universitara de aproape o jumatate de veac, a scris si a publicat mii de pagini, carti, studii si articole aparute in Romania, S.U.A., Canada, Italia, Macedonia s.a. in care a fost tratata istoria si cultura romanilor de pretutindeni. A fost profesor in cadrul catedrei de Istorie Universala la Facultatea de istorie din Universitatea din Bucuresti, prim-vicepresedinte (o vreme si presedinte) al Societatii de Cultura Macedo-Romane, societate cu radacini istorice din vremea lui Cuza Voda, si care, de peste un secol si jumatate, a fost si este, in fapt, reprezentantul legitim al aromanilor, veniti de-a lungul timpului in tara noastra, pe care au socotit-o si o socotesc adevarata lor patrie, in calitate ce componenti ai neamului romanesc. De asemenea, a fost vicepresedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni, unde a depus o bogata activitate. Un ultim omagiu i se poate aduce Profesorului la Capela Cimitirului Sf, Vineri (30 decembrie), iar maine (31 decembrie) va fi inmormantat la Manastirea Caldarusani. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Preluare de pe site-ul www.rgnpress.ro

Dimândarea părintească

Articol scris de Constantin Andrusceac din Basarabia

"Dimândarea părintească" (mustrarea părintească) este imnul aromânilor, compus de Constantin Belemace, luptător pentru drepturile românilor (aromânilor) din Balcani. Este un echivalent al imnului "Deşteaptă-te române" la românii aromâni, acolo, în sânul societăţilor şi fundaţiilor aromâneşti, unde este cântat la posturile de radio şi de televiziune emise în dialect. Cântecul vorbeşte de cumplitul blestem ce cade asupra părinţilor care nu-şi învaţă copiii limba strămoşească, limba (graiul) armânesc. Poetul Belemace s-a dovedit a fi un adevărat vizionar atunci când a compus versurile, în 1888. După mai bine de un secol, "Dimândarea părintească" răsună mai actual ca oricând.

Parinteasca Dimandare

Parinteasca Dimandare
Na sprigiura cu foc mare
Frati di muma si di-un tata,
Noi, Armani di eta toata.
Di sum plocile di murminta
Striga-a nostri buni parinta:
"Blestem mari s-aiba-n casa
Cari di limba-a lui s-alasa.
Cari-si lasa limba-a lui
S-lu-arda pira-a focului,
Si s-dirina viu pri loc,
Sa-li si friga limba-n foc.
El an vatra-li parinteasca
Fumealia s-nu-si hariseasca;
Di fumeli curuni s-nu base
Nic an leagan si nu-nfase.
Cari fudze di-a lui muma
Si di parinteasca-li numa,
Fuga-li doara-a Domnului
Si dulteamea-a somnului!"

Parinteasca blestemare (mustrare)

Parinteasca blestemare
Porunceste cu foc mare
Frati de-o muma si de-un tata
Noi, Aromani din vremea toata
De sub lespezi (placi) de morminte
Striga ai nostri buni parinti
"Blastem mare sa aiba in casa
Care de limba lui se lasa.
Care i-si lasa limba lui
Arza-l-ar para focului
Chinui-s-ar de viu pe locu (pamant)
Frge-i-s-ar limba in focu
El in vatra parinteasca
De copii (familie) sa nu se fericească
De familie cununi sa nu pupe
Prunc in leagan sa nu culce (infase)
Care fuge de a lui muma
Si de parintescul nume
Fugi-i-ar dorul Domnului
Si dulceata somnului!"

Drept scurtă informaţie voi spune că neamul românesc există în două variante - dacoromânii (Basarabia, România şi românii din jurul graniţei României) şi ramura aromână (Croaţia, Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania şi Grecia), cu care România are sau nu a avut vreodată graniţe. Această ramură, sânge din sângele nostru, a fost izolată de noi prin invazia bulgarilor şi slavilor în Evul Mediu timpuriu. Aromânii au avut de-a lungul veacurilor formaţiuni statale proprii, cum ar fi Vlahia Mare, Vlahia Mică, împărăţia lui Ioniţă şi Asan (tratatele româno-bulgare) şi nu în ultimul rând Principatul de le Pind, desfiinţat de Grecia în 1948. Practic, poţi întâlni aromâni în toată peninsula, de la Constanţa şi Tulcea, până la Salonic în Grecia şi Corce în Albania, de la muntele Magiore în Croaţia până la Peştera şi munţii Rodopi în Bulgaria.
Ocupaţia aromânilor iarăşi o găsim diversă - păstori de turme de oi şi capre, cu mentalitate nomadă. Vara se aflau la munte, iarna coborau la câmpie sau la malul mărilor Marmara sau Adriatica. Cu alte cuvinte fîceau transhumanţa ca şi fraţii lor, păstorii din Ţările Române, doar că pe un areal mult mai larg, străbătând chiar ţări întregi, căci pe atunci era un singur stăpân - Imperiul Otoman. Câştigau din oierit şi creşterea altor animale. Alţii erau buni comercianţi, postăvari, pielari, bijutieri, caravanari (duceau mărfuri cu caravanele cu catâri), fabricanţi de arme.
Mai era încă o categorie, aromânii cărturari, arhitecţi, bancheri, miniştri, poeţi etc.
Au avut şi oraşe, de care puţini dintre noi am auzit. Voi numi doar două - Moscopole (Voscopoje), în Albania şi Gramosta în Grecia. Ambele au fost distruse brutal de Ali Paşa Tebelin de Albania. Distrugerea acestor oraşe este cântată cu multă durere în cântecele aromâneşti pline de jale.
O caracteristică importantă a istoriei românilor din sudul peninsulei este trecutul lor furtunos, plin de migraţie. Emigraţia aromână a cuprins oraşe ca Veneţia, Viena, Sofia, Bucureşti, Constantinopole precum şi ţări ca SUA şi Australia. În majoritatea cazurilor au fugit din cauza duşmanilor, pericolului de asimilare sau dorinţei de profit.
Drept dovadă că aromânii au fost şi rămân tributari istoriei mi-o demonstrează, mie personal, faptul că mulţi dintre prietenii mei aromâni au rude în diferite ţări. Peste noapte, în urma unor tratate de pace şi destrămării Imperiului Otoman, aromânii s-au trezit cu rude despărţite de sârma ghimpată în diferite ţări noi apărute, la care de asemenea putem adăuga mai recent şi destrămarea regimului comunist iugoslav.
Au mai fost trădaţi, în primul rând, de Ţara-Mamă, România, care pe vremea Anei Pauker, în 1948, a închis şcolile româneşti din Balcani, deschise cu atâta trudă de Cuza Vodă şi Carol I. Pricina era că, chipurile, ei (aromânii) formaţi în aceste şcoli ar atenta la securitatea aşa-zisului stat socialist român. Urmările catastrofale au fost că nici până acum aromânii nu au şcoli în Grecia, Bulgaria, Albania sau Serbia. Nici până astăzi ei nu sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în aceste ţări.
Excepţie face doar Republica Macedonia. În constituţia Republicii Macedonia este scrisa "minoritatea aromână". Românii macedoneni au şcoli şi emisiuni radio, dar şi aici cu ţârâita.
În final aş menţiona un lucru important, în faţa pericolului asimilării sau pierderii de avere, la aromâni din totdeauna există un obicei strict - feciorul aromîn se însoară doar cu o fată de origine aromână.
Câteva personalităţi marcante de origine aromână (macedoromână):
Nicolae Milescu Spătarul - cărturar moldovean (se crede că ar avea obârşie aromânească)
Emanuil Gojdu - filantrop, a finanţat învăţământul românesc din Ungaria
Lucian Blaga - poet român, este aromân după tată
Toma Caragiu - actor român
Ion Caramitru - fost ministru al Culturii
Matilda Caragiu-Marioţeanu - lingvist
Ianis Coletis - general grec
Gigi Becali - finanţatorul clubului Steaua Bucureşti
Gheorghe Hagi - mare fotbalist român, supranumit "Maradona Carpaţilor"
Maica Tereza din Albania - numele ei adevărat este Agnesa Gongea Boiangiu

Articol scris de Constantin Andrusceac, din Basarabia, căruia îi mulţumim pentru că este alături de noi

Puţină istorie...

O teorie lansată relativ recent încearcă să creeze o identitate armânească separată de cea a românilor: aceea de descendenţi ai macedonenilor antici, aparţinând popoarelor indo-europene, afirmându-se istoric ca popor în momentul formării imperiului condus de Alexandru Macedon. A început astfel să se vorbească de un popor distinct, "macedo-român", a cărui limbă nu poate fi considerată dialect al limbii române, nefiind "produsul unui singur popor", care "să trăiască în acelaşi loc; să aibă aceeaşi istorie". (Dumitru Piceava)
Încercăm acum să ne delimităm de poporul român, să negăm că am avea ceva în comun cu acesta, să pretindem că asemănările între armâni şi români sunt simple coincidenţe care nu pot fi susţinute şi justificate istoric!
Cred însă că uităm că într-o perioadă tulbure a existenţei noastre, românii au fost singurii care ne-au întins mâna şi ne-au oferit un cămin! Îi numeam atunci "fraţii noştri", ne consideram români! Când s-a spus, de fapt, adevărul, atunci sau acum?!
După pacea de la Bucureşti statele balcanice au încheiat o serie de tratate privind schimbul de populaţie, în scopul uniformizării etnice. Pentru armâni, cele mai importante consecinţe le-a avut Convenţia de la Lausanne (20 ianuarie 1923), ale cărei prevederi au dus la strămutarea a peste un milion de etnici greci din Turcia, care au fost stabiliţi în Macedonia şi Tracia, ajungându-se astfel la o densitate a populaţiei care a influenţat negativ viaţa economică şi socială a populaţiei armâneşti din zonă.
Soluţia găsită atunci de către armâni, după ce în statele balcanice au fost supuşi unui proces foarte asemănător cu ceea ce numim azi "purificare etnică", a fost să ceară ajutorul statului român. Astfel, între 1925 şi 1933, un număr mare de familii armâneşti au fost colonizate în Cadrilater. Au cerut să fie primiţi în România tocmai pentru că se considerau români, iar statul român le-a asigurat dreptul de a se stabili în sudul Dunării.
Reprezetativ pentru atitudinea românilor faţă de neamul armânesc în acele momente grele, este răspunsul pe care ministrul agriculturii, Al. Constantinescu, îl adresa lui Steriu Hagigogu, care îi solicitase sprijinul în vederea aprobării colonizării armânilor în România: "De când aţi fost împărţiţi în patru state, am ştiut că sunteţi pierduţi. Să salvăm acum ce se mai poate salva. Cadrilaterul are nevoie de voi. Scrie din partea mea aromânilor să trimeată delegaţi să ia contact cu guvernul, căci toţi le vom da concursul." (Steriu Hagigogu, Emigrarea aromânilor şi colonizarea Cadrilaterului, 1927)
E drept că armânii au stăpânit acest teritoriu mai puţin de 15 ani şi că destinul lor pe aceste meleaguri a fost dramatic, dar pentru aceste lucruri nu poate fi acuzat statul român, obligat sub presiunea Bulgariei revizioniste să cedeze Cadrilaterul în anul 1940.
Întrebarea care se naşte în mod firesc în urma acestei scurte incursiuni în istoria neamului armânesc este: "Cât de corectă din punct de vedere moral este solicitarea actuală a unui segment al populaţiei armâneşti din România de a primi statut de minoritate în ţara pe care altădată o numea patria mamă?"

Articol scris de Simona Costea
simona_costea74@yahoo.com

Aromanii in viziunea istoricilor

Cum şi neamul care locuieşte din Dacia până în Pind, care se întinde în Thessalia. Vlahi se numesc şi unii şi ceilalţi. Şi n-aş putea să explic şi să spun care din aceştia la care au venit.
Şi cei din muntele Pind, vlahi îl locuiesc, care vorbesc aceeaşi limbă cu dacii şi sunt asemenea cu dacii de la Istru.
(Laonic Chalcocondyl, istoric bizantin din sec. XV, în Expuneri istorice)

Sunt dară aceşti cuţovlahi, cum ne spun vecinii lor şi încă cu dintr-înşii am vorbit, oameni nu mai osebiţi, nici în chip, nici în une obiceie, nici în tăria şi în făptura trupului decât rumânii, ceştia, şi limba lor rumţnească ca acestora [...]. Zic ca sunt şi oameni cu putere în hrana lor, de carii şi mare minune iaste, cum şi până astăzi se află păzindu-şi limba şi nişte obiceie ale lor [...]. Zic şi aceasta, că de-i întreabă pre ei nescine: Ce eşti? el zice vlahos, adecăte rumân; şi locuirle lor unde lăcuiesc le zic Vlahia.
(stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti)

Astfel astăzi moldovenii, muntenii, vlahii transalpini, mysienii, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii un nume cuprinzător nu "vlahi", ci "români", iar limba lor neaoşe îi spun "limba română" [...] aflăm că întreg neamul romano-valah se găseşte astăzi împrăştiat în şase ţinuturi: în Moldova, Muntenia, Basarabia, Transilvania, Mysia şi Epirul din Grecia[...].
(Dimitrie Cantemir, Historia Moldo-Valachica)

Eu aveam hotărârea, viind la Constantinopol, de a mă aşeza între cuţo-vlahi, căci socot neapărat a developa naţionalitatea într-acest avantpost al românismului.
(Nicolae Bălcescu)

Poporul român este descendentul întregii romanităţi orientale [...]. Dunărea nu este deci limita, ci axa suprafeţei etnice ocupate de vechii români. [...] Astfel între Dunăre şi Balcani avem Vlăhia Asanizilor, în Epir, Anovlahia (Vlăhia superioară); în regiunea Pindului şi în Tesalia, Megalovlahia (marea Vlăhie); în Acarnania şi Etolia, Microvlăhia (mica Vlăhie).
(Papacostea, 29 aprilie 1941, în Românii)

În nordul ca şi în sudul Dunării locuia o numeroasă şi foarte dispersată populaţie romanică a cărei atestare documentară, sporadică anterior, devine din ce în ce mai frecvantă de la sfârşitul secolului XII. Ştirile mai numeroase şi variate cu privire la această populaţie îngăduie o mai clară percepţie asupra felului cum cunoşteau şi cum caracterizau străinii romanitatea răsăriteană. Una din trăsăturile cele mai izbitoare ale romanităţii răsăritene în secolul XIII este extraordinara ei răspândire pe un imens spaţiu care se întindea din sudul Peninsulei Balcanice până în nordul lanţului munţilor Carpaţi. O dovedeşte în primul rând numele de vlahi, unul şi acelaşi în diversele sale variante, nume care desemnează în germană, slavă, greacă, maghiară etc ramura răsăriteană a romanităţii. Cunoaşterea apartenenţei vlahilor la familia popoarelor romanice, definite lingvistic, pe tot întinsul acestei vaste arii pe care o locuiau şi a identităţii diverselor lor ramuri e aşadar implicită în denumirea sub care îi cuprindeau popoarele străine din vecinătatea lor sau mai îndepărtate.
(Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi imperiul Mongol)

Originea românilor macedoneni se confundă cu originea întregului românism: ei sunt insulele rămase din acea masă de populaţiune romană şi romanizată care se întindea de la Adriatica şi din Nordul Greciei până la Dunărea mijlocie, în continuitate cu masa română şi romanizată a Daciei Traiane.
(Stoica, aprilie 1941, în Românii)

Daca pentru orice popor din lume limba constituie legătura cea mai trainică ce uneşte pe indivizii din aceeaşi comunitate etnică, pentru macedoromâni, care veacuri de-a rândul au rămas izolaţi în sudul peninsulei, ea reprezintă istoria şi viaţa lor. [...] pentru ei, unitatea lingvistică cu dacoromânii reprezintă cel mai autentic document, cu ajutorul căruia chiar omul fără ştiinţă îi poate uşor identifica cu fraţii lor din Nordul Dunării.
(Theodor Capidan, Macedoromânii. Etnografie. Istorie. Limbă)

Oricine încearcă să explice această unitate etno-lingvistică altfel de cum rezultă din datele istorice şi faptele de limbă, falsifică principiul de investigaţie şi prin aceasta devine un simplu aventurier în cercetările istorico-lingvistice.
(Theodor Capidan, Originea macedoromânilor)

Meritul cel mare al conservării limbii se datoreşte femeii aromâne, care a fost o păstrătoare credincioasă, în sânul familiei, a tuturor comorilor şi darurilor neamului. Severitatea caracterului lor au păstrat-o din tăria stâncilor severe, din nepăsarea bradului bătut de vânturi şi din avântul vulturului cu care trăieşte alăturea.
(Dem. Abeleanu, Neamul aromânesc din Macedonia)