Aromânii - de la fascinaţia unei false alterităţi la criza identitară

Dacă e adevărat că identitatea etnică (a se citi inclusiv "conştiinţa colectivă" a identităţii etnice) se află în strânsă legătură cu istoria şi limba unui popor, atunci unele voci (care de câţiva ani intonează o arie necunoscută adevărurilor esenţiale ale istoriei românităţii) sunt disonante. Aceste voci, care susţin existenţa unei identităţi de sine stătătoare a aromânilor, ar putea fi, dincolo de interese mai mult sau mai puţin obscure, la care nu mă refer aici, prizonierele unei fascinaţii pentru un "altceva" fals izbăvitor în drumul către afirmarea propriei (noi) identităţi, pe care posesorii lor (ai vocilor) o postulează.
Eroarea este însă că ei, de fapt, nu vorbesc de reafirmarea, ci de crearea artificială, printr-o (aproape) manie a disocierii, a unei identităţi artificiale: "Aromânii sunt altceva decât românii".
Poate că, în ultimele zeci de ani, din cauza tăvălugului comunist care a nivelat "procustian" prin Balcani, aromânii îşi simt ameninţată identitatea. Poate că le e dor de ei înşişi, de tradiţiile care le-au definit, timp de secole, un mod de viaţă comunitar. (Neîndoios, leit-motivele legate de întrebările asupra propriei identităţi în "satul global(ist)" din care Europa face azi parte li se aplică inclusiv aromânilor).
Sau poate că, dimpotrivă, specificul etno-cultural începe să devină doar o stereotipie confortabilă, la care se poate apela ocazional, în faţa unor realităţi care par mai stringente şi care ţin de domeniul lui "imediat".
În aceste condiţii, pericolul pierderii identităţii, de care povesteşte acel cor dolente al vocilor fascinate de alteritate, este unul artificial, căci acel "altceva decât românii" este un concept vid de sens, neputându-se atribui unui alt filon identitar, diferit de cel românesc, decât aceluia circumscris unor teorii pe cât de eronate, pe atât de artificiale, de vreme ce premisele construcţiei acestor teorii sunt false.
Cu alte cuvinte, unii aromâni vor să fie altceva decât românii, numai că acel altceva pur şi simplu nu există, de fapt, pentru că nici măcar nu este identificat sau numit de cei care îl promovează, este o construcţie "în aer". Şi asta dacă ne referim, de pildă, doar la dimensiunea lingvistică a problemei. Acel altceva nu vorbeşte nici greceşte, nici macedoneană... acel altceva, spun ei, vorbeşte "limba aromână". Însă nu poţi numi "limbă" un dialect al unei limbi existente, limba română. Şi iată cum unul din criterii devine o himeră... aşa cum sunt, de fapt, şi toate celelalte.
Alteritatea aporetică pe care aceştia şi-o atribuie şi o atribuie tuturor aromânilor este adevărata capcană. Pentru că a te raporta la un reper fals, încercând să-ţi afirmi identitatea, este cel mai sigur drum spre criza acesteia. Vorba 'ceea, "drumul spre iad e pavat cu intenţii bune". Iar un astfel de construct teoretic fără corespondent în realitate, luat ca definiendum, poate duce la compromiterea lui definiens, adică la pierderea identităţii, adică exact la contrariul intenţiei iniţiale.

Scris de Mihaela Ionescu