Aromânii - de la fascinaţia unei false alterităţi la criza identitară

Dacă e adevărat că identitatea etnică (a se citi inclusiv "conştiinţa colectivă" a identităţii etnice) se află în strânsă legătură cu istoria şi limba unui popor, atunci unele voci (care de câţiva ani intonează o arie necunoscută adevărurilor esenţiale ale istoriei românităţii) sunt disonante. Aceste voci, care susţin existenţa unei identităţi de sine stătătoare a aromânilor, ar putea fi, dincolo de interese mai mult sau mai puţin obscure, la care nu mă refer aici, prizonierele unei fascinaţii pentru un "altceva" fals izbăvitor în drumul către afirmarea propriei (noi) identităţi, pe care posesorii lor (ai vocilor) o postulează.
Eroarea este însă că ei, de fapt, nu vorbesc de reafirmarea, ci de crearea artificială, printr-o (aproape) manie a disocierii, a unei identităţi artificiale: "Aromânii sunt altceva decât românii".
Poate că, în ultimele zeci de ani, din cauza tăvălugului comunist care a nivelat "procustian" prin Balcani, aromânii îşi simt ameninţată identitatea. Poate că le e dor de ei înşişi, de tradiţiile care le-au definit, timp de secole, un mod de viaţă comunitar. (Neîndoios, leit-motivele legate de întrebările asupra propriei identităţi în "satul global(ist)" din care Europa face azi parte li se aplică inclusiv aromânilor).
Sau poate că, dimpotrivă, specificul etno-cultural începe să devină doar o stereotipie confortabilă, la care se poate apela ocazional, în faţa unor realităţi care par mai stringente şi care ţin de domeniul lui "imediat".
În aceste condiţii, pericolul pierderii identităţii, de care povesteşte acel cor dolente al vocilor fascinate de alteritate, este unul artificial, căci acel "altceva decât românii" este un concept vid de sens, neputându-se atribui unui alt filon identitar, diferit de cel românesc, decât aceluia circumscris unor teorii pe cât de eronate, pe atât de artificiale, de vreme ce premisele construcţiei acestor teorii sunt false.
Cu alte cuvinte, unii aromâni vor să fie altceva decât românii, numai că acel altceva pur şi simplu nu există, de fapt, pentru că nici măcar nu este identificat sau numit de cei care îl promovează, este o construcţie "în aer". Şi asta dacă ne referim, de pildă, doar la dimensiunea lingvistică a problemei. Acel altceva nu vorbeşte nici greceşte, nici macedoneană... acel altceva, spun ei, vorbeşte "limba aromână". Însă nu poţi numi "limbă" un dialect al unei limbi existente, limba română. Şi iată cum unul din criterii devine o himeră... aşa cum sunt, de fapt, şi toate celelalte.
Alteritatea aporetică pe care aceştia şi-o atribuie şi o atribuie tuturor aromânilor este adevărata capcană. Pentru că a te raporta la un reper fals, încercând să-ţi afirmi identitatea, este cel mai sigur drum spre criza acesteia. Vorba 'ceea, "drumul spre iad e pavat cu intenţii bune". Iar un astfel de construct teoretic fără corespondent în realitate, luat ca definiendum, poate duce la compromiterea lui definiens, adică la pierderea identităţii, adică exact la contrariul intenţiei iniţiale.

Scris de Mihaela Ionescu

Anunt important

Prieteni iubitori ai muzicii armanesti, va anunt ca sambata, 2 mai 2009, la Radio Romania Cultural, de la ora 22:15 va fi transmisa o emisiune dedicata cantarilor aromane. Aceasta se numeste "Lumea si ... muzica traditionala" si este realizata de domnul etnomuzicolog Marian Lupascu de la Institutul de Etnografie si Folclor Constantin Brailoiu din Bucuresti. Marian Lupascu este unul dintre cei mai buni specialisti in muzica folclorica din tara noastra, care a realizat numeroase culegeri de gen in comunitatile de aromani din toate tarile balcanice in care acestia traiesc.
Sambata va fi partea a doua a emisiunii. Partea intai a fost acum aproximativ o luna de zile si imi pare rau ca nu am fost inspirat sa va anunt si cu acea ocazie. Din pacate, din lipsa de spatiu, muzicii armanesti nu i-au fost dedicate decat doua editii (asa ca faceti tot posibilul sa n-o pierdeti pe aceasta), emisiunea gazduind si muzica specifica altor comunitati romanesti din tara si din diaspora.
Daca va place muzica armaneasca, sambata veti avea prilejul sa ascultati piese muzicale de o deosebita valoare, culese de-a lungul timpului de cercetatorii Institutului de Etnografie si Folclor Constantin Brailoiu. Este vorba de folclor armanesc autentic, care nu se gaseste foarte usor, fiind pastrat in arhivele unor institutii de cultura la care accesul publicul larg este dificil.
In final, as avea o rugaminte: daca stiti si alte emisiuni la care se difuzeaza muzica armaneasca traditionala (ma refer la muzica veche, nealterata de instinctul comercial modern)sa-mi aduceti si mie la cunostinta pentru a le face cunoscute mai departe altor iubitori de cantec armanesc.

Dialectele limbii române

Începutul unui basm în dacoromână, aromână, meglenoromână şi istroromână. Unele caractere (litere) nu am reuşit să le reproduc întocmai ca în textul original aflat în lucrarea "Aromânii", apărută în anul 2004, la Bucureşti, a profesorului Corneliu Beda.
Ceea ce am urmărit a fost să demonstrez asemănările foarte mari între limba vorbită de românii de la nord şi sud de Dunăre.

Dacoromână

Era odată un împărat care nu avea niciun fiu şi dorea mult să aibă un fiu, ca să nu i se stingă numele. De aceea se ruga la Dumnezeu să-i dea un fiu.
Într-o zi se duse la un vrăjitor, să vadă dacă-i va da Domnul un fiu sau nu.
Iară acel vrăjitor îi dete un măr şi-i zise: să dai nevestii tale acest măr să-l mănânce şi ea va naşte un fiu aşa cum îţi cere inima.

Aromână

Eara nă oară una miră ţe no-avea niţiun h'il'u şi multu durea durea s'aibă un h'il'u tra s nu-l' se-astingă numa. De-aţea nâs ura la Dumnidzău să-l' da un h'il'u.
Nă dzuă si duse la un magu, ma-z-veadă di se va-l'da Domnul h'il'u ică nu.
Am aţel mag îl' deade un mer şi-l' dzâse: si-l dai a mul'are-tăi aestu mer şi s-lu mâcă, şi ea va s-facă un h'il'u, aşiţe cum îl' doare inima.

Meglenoromână

Ra ună oară un ampirat cari nu ve niţiun il'iu şi multu ţinea să aibă un il'iu, sa nu-l'i si stingă numea. Di ţea iel tucu si ruga la Domnu să-l'i da un il'iu.
Ună zuuă si dusi la un maghesnic, să cată dă-l'i să-l'i da Domnu vrin il'iu ili nu.
Ară ţel meghesnic ăl'i dedi ună meră şi-l'i zisi: să-u dai la mul'iari-ta ţestă meră şi să-u mănancă, şi ea să rudească un il'iu şa cum aţi ţeri buricu.

Istroromână

O vote fost-a un cral' carle n'a vut nancun fil' şi ie fost t'aro rada ve un fil' se nu l'i se zatare lumele. Din ţăsta rugat-a Domnu neca-l' daie un fil'.
O zi mes-a la un strigun, za vede se-l va da Domnu da un fil', ali se nu va.
Şi ţela strigun l'-a dat un mere şi l'-a zis: de ţesta mer lu te mul'ere neca-l poide si va rodi un fil' cum rei tu vre.

Textele originale se găsesc în lucrarea "Aromânii" a profesorului Corneliu Beda, la pagina 44.

Românii de lângă noi

Publicistica marelui Eminescu constituie un reper important în cercetarea originii românilor. Acesta susţinea, pe bună dreptate, că substratul limbii noastre este traco-ilir, peste care s-a suprapus latina. Un alt aspect subliniat este acela că românii nu sunt nicăieri în Balcani, estul şi sud-estul Europei, colonişti, venituri, ci sunt autohtoni, populaţie străveche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor.
Comunităţile româneşti din sudul Dunării au stat în atenţia cercetătorilor români, în acest sens avem monografiile lui Th. Capidan, precum şi cercetările lui Leca Morariu şi Traian Cantemir privind românii din Istria. În articolul Românii Peninsulei Balcanice, publicat în Timpul în septembrie 1878, Eminescu scria: "Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev". Felix Philip Kanitz, unul din cercetătorii germani la care Eminescu apelează ca sursă de informare, face şi legătura între românii din nordul şi cei din sudul Dunării: "Înrudirea (românilor din Balcani) (n.a.) cu dacoromânii nu se poate contesta".

Valahia Mare şi Valahia Mică

Cercurile politice greceşti au contestat în permanenţă prezenţa românilor în sudul Dunării şi au dus o campanie susţinută împotriva acestora. Între septembrie 1881 şi iunie 1882, Alexandru Pencovici, director al Serviciului de statistică din România, a întreprins o călătorie în Macedonia şi relatat despre politica cercurilor oficiale greceşti privind deznaţionalizarea populaţiei româneşti. Pe bază de date statistice, acesta a demonstrat că "un popor întreg, aproape egal la număr cu grecii (1.500.000 de români, conform statisticilor), e supus unui sistem de deznaţionalizare din cele mai odioase". Din păcate, această politică se continuă şi în secolul XXI. Unitatea românilor de la sud şi nord de Dunăre este întărită de fondul de cuvinte comun şi de fenomenele lingvistice identice prezente atât în graiurile limbii române (moldovean, maramureşan), cât şi în dialectele limbii române (aromân, macedoromân, istroromân). Românii de la sud sunt vorbitorii a ceea ce se numeşte protoromână, româna arhaică, vorbită la început şi de cei din nord, dar care a evoluat sub alte condiţii.
Beniamin de Tudela, care a călătorit în Grecia la 1186, spune că Peloponezul şi Tesalia s-au numit, mai multe sute de ani, Meyaly Blahia, adică Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania şi Etolia care se numea Valahia Mică. La scurt timp după vizita rabinului Beniamin, românii din Balcani se ridică sub conducătorii lor Petru şi Asan, formând regatul româno-bulgar cu graniţa de sud în munţii Tesaliei.
Între secolele XII şi XV, elementul românesc era atât de răspândit încât Tesalia actuală se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia - România Mică; Epirul - Ţara Vlahioţilor; Moesia - România Albă.

Stindardul dacic

Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, din paragraful 3: "După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt". Aceasta este o mărturie care vine să contrazică afirmaţia unor cercetători bulgari, conform căreia Tracia se întindea doar pe teritoriul Bulgariei de azi şi sudul României. În realitate, Tracia era un ţinut vast care se întindea de la Carpaţii nordici până la Adriatica şi Marea Egee, şi din Câmpia Panonică până dincolo de Bug. Tradiţiile, obiceiurile, cântecele şi porturile populare ale popoarelor din Balcani păstrează asemănări indiscutabile, care trimit cu gândul la existenţa unui substrat etnic comun, de origine traco-iliră. Ca o paranteză, se cere menţionată existenţa şi păstrarea sub formă de obiect artizanal la aromâni a ceea ce daco-românii numesc stindardul dacic. Vlahii de la sud de Dunăre sunt o minoritate doar în statisticile oficiale, ei existând nu numai prin comunităţile de români, aromâni, macedoromâni şi istroromâni, ci şi prin cultura lor folclorică, întâlnită şi la bulgari, sârbi, muntenegreni, macedoneni, cultură strâns legată de a românilor de la nord de Dunăre. Toate acestea ar trebui să dea de gândit.

Articol scris de Alin Roateş (Drobeta Turnu Severin)

Limba română

Motto: "Aromanii si daco-romanii sunt un singur neam. A pretinde ca romanii din Oltenia sau Moldova, Timoc, Macedonia, Basarabia sau orice alt pamant unde se vorbeste romaneste sunt altceva decat romani, nu reprezinta decat o dovada de obscurantism si politicianism..." Lucian Hetco – „Aromanii – romanii de la sud de Dunare“



O serie de cercetari „stiintifice“ din ultima vreme, incearca sa creeze o noua istorie, bazata pe sustinerea ideii ca aromanii si romanii ar vorbi „limbi“ diferite. S-a afirmat ca dialectul aroman este de fapt o punte de legatura intre romanitatea occidentala si cea orientala, avand o configuratie complexa, mult diferita de cea a limbii romane.

In realitate, teza „limbii aromane“ de sine statatoare este de data recenta si a fost impusa cu precadere dupa anul 1990, fiind generata si sustinuta de contextul revigorarii identitatilor etnice regionale in Balcani si sprijinita tacit de factori politici externi interesati sa descurajeze orice forma de identificare a aromanilor cu Romania, respectiv cu limba romana!

Exista voci care sustin ca diferenta dintre cele doua „limbi“ este cel mai usor de demonstrat prin faptul ca un vorbitor de limba romana nu va intelege ceea ce i se comunica in dialectul aroman! Perfect adevarat, daca aceasta comparatie se face intre limba romana contemporana, in care 70% din vocabular este imprumutat din franceza si italiana, si „aromana“ care, prin prisma ariei largi de raspandire si a deselor relocari ale vorbitorilor ei, a importat masiv cuvinte din greaca, macedoneana, albaneza si turca.

Dialectul aroman, este de fapt primul dialect desprins din protoromana (in prajma sec. X), lucru usor de dovedit de nenumaratele cuvinte arhaice pe care le regasim si in limba utilizata in vechile letopisete romanesti. Acest lucru nu face din el o limba distincta, ci doar un dialect al limbii romane vechi, alaturi de daco-romana, meglenoromana si istro-romana.

Hristu Candroveanu facea la un moment dat o analogie intre controversele legate de dialectul aroman si distinctia mult mai clara care poate fi remarcata intre dialectele svab sau sasesc si limba germana standard, „si totusi nimanui nu-i trece prin minte sa vada in sasi si svabi altceva decat germani, si nu ALT POPOR!“ sustinea respectivul.

Imbucurator este faptul ca voci autorizate din randul cercetatorilor romani, cum sunt aceia de la Institutul de Etnografie si Folclor „Constantin Brailoiu“ din Bucuresti, s-au mobilizat pentru a demonstra absurditatea ideii conform careia aromanii nu sunt romani si vorbesc alta „limba“ decat cea romana. Emil Tarcomnicu arata in studiul sau intitulat „Diversiunea numita Minoritatea aromana“ ca toate aceste idei fac parte dintr-o strategie „fabricata in laboratoare pentru ca statul roman sa foe scos din problematica romanitatii balcanice“. In acest scop a fost conceputa o scriere aparte, prin introducerea de semne grafice noi, „avand ca rol indepartarea de limba romana, unde etonimul aromani se scrie aromanji“.

Acelasi cercetator semnala in continuare o similitudine cel putin interesanta:

„La fel cum la rasarit si-a facut aparitia o noua limba latina, din punctul de vedere al autoritatilor statului R. Moldova - limba moldoveneasca - si in sudul Dunarii au inceput sa apara tendintele unor comunitati vlahe/aromane de a se identifica diferit fata de populatiile majoritare.“

Aromanii au fost si vor fi intotdeauna parte integranta a civilizatiei romanesti, noi traim si simtim romaneste indiferent de ideile vehiculate in mod fortat, de indivizi si organizatii (cea mai ferventa sustinatoare a acestor deziderate fiind Asociatia Comunitatea Aromanilor din Romania) ale caror interese sunt greu de identificat si definit.

Articol scris de Simona Costea

Identitate

S-a discutat in cadrul acestui blog despre diversele fatete ale “chestiunii armanesti”. Au fost opinii pro si contra, fiecare dintre participantii la polemica incercand sa aduca argumente pentru a-si sustine ideile. Dincolo de disputa privind apartenenta armanilor la filonul identitar romanesc sau dimpotriva disocierea totala de acesta, cred ca e timpul sa privim problema in profunzime, incercand sa constientizam efectele pe care initiativele Asociatiei Comunitatea Aromanilor din Romanina le au asupra tuturor armanilor din Romania sau din afara granitelor ei.

Atata timp cat in comunitatea armaneasca situatia este confuza, proiectele culturale referitoare la renasterea romanitatii balcanice pe care statul roman le sustine in afara tarii nu se mai bucura de entuziasmul si participarea grupurilor de aromani din Timocul sarbesc, Bulgaria, Macedonia, Albania si Grecia, carora le sunt practic destinate.

Adesea, din partea membrilor asociatiilor armanesti de peste hotare exista reticente in a se declara “romani”, exceptie facand situatiile in care doresc sa beneficieze de pe urma burselor de studii oferite de statul roman. Castig de cauza au beneficiile imediate, asemeni fenomenului semnalat de cademicianul Petar Atanasov, de la Universitatea din Skopje, privind armanii din R.Macedonia, care, “nedeclarandu-se ca fiind minoritate ce apartine unui popor (poporul roman), au statut de grup etnic” (articolul: “Este eronat sa credem sau sa zicem ca ,,propaganda romaneasca.. a distrus aromana” – publicat pe site-ul de stiri “Romanian Global News”).

Si atunci revin la intrebarea pe care am pus-o si altadata: cat este de morala aceasta atitudine fata de un popor care ne-a sprijinit intotdeauna?

In Albania, la Corcea, statul roman a construit o biserica pentru populatia armaneasca din zona, dar, in ultima vreme, cercurile nationaliste grecesti au intensificat actiunile ce au ca scop atragerea aromanilor de partea lor si, implicit, desprinderea lor de poporul roman. Acelasi fenomen a inceput recent sa se manifaste chiar si in Romania, unde se incearca a ni se induce idea apartenentei noastre ba la filonul grecesc, ba la cel bulgar, orice, numai la cel romanesc nu!

Incotro ne indreptam in fond? Oare toate aceste actiuni concentrate asupra comunitatii noastre nu vor avea ca rezultat final chiar pierderea acelei identitati pe care CAR pretinde ca vrea sa o pastreze? E benefic pentru noi sa ne lasam amagiti de posibilitatea castigurilor imediate, de fonduri romanesti sau europene destinate minoritatilor si sa uitam ca de fapt actiunile noastre actuale pot avea consecinte dramatice asupra identitatii entice viitoare a copiilor nostri?

Articol scris de Simona Costea

S-a stins din viata Profesorul Gheorghe Zbuchea

O mare personalitate romaneasca, istoricul si profesorul Gheorghe Zbuchea a incetat din viata, luni, 29 decembrie. A fost un luptator pentru afirmarea culturala a romanilor de pretutindeni, fiind unul din pricipalii animatori ai Congresului Spiritualitatii Romanesti tinut in fiecare an la Alba Iulia, ajuns la a XII-a editie, si al Simpozionului Stiintific International „Parinteasca Dimandare” organizat anual la Constanta, ajuns la a XIV-a editie. A condus teze de doctorat, a format generatii de specialisti, a fost un catalizator pentru asociatiile romanesti din comunitatile istorice din jurul granitelor, din Bulgaria, Macedonia, Grecia, Albania, Moldova, Ucraina, Ungaria. Permanent a fost preocupat de soarta romanilor de peste granite (romani timoceni, aromani/macedoromani, meglenoromani, romanii din Ucraina, Ungaria si R. Moldova). Gheorghe Zbuchea a plecat dintre noi dand exemplu de sacrificiu personal pentru realizarea unor mari idealuri. Intr-o cariera stiintifica si universitara de aproape o jumatate de veac, a scris si a publicat mii de pagini, carti, studii si articole aparute in Romania, S.U.A., Canada, Italia, Macedonia s.a. in care a fost tratata istoria si cultura romanilor de pretutindeni. A fost profesor in cadrul catedrei de Istorie Universala la Facultatea de istorie din Universitatea din Bucuresti, prim-vicepresedinte (o vreme si presedinte) al Societatii de Cultura Macedo-Romane, societate cu radacini istorice din vremea lui Cuza Voda, si care, de peste un secol si jumatate, a fost si este, in fapt, reprezentantul legitim al aromanilor, veniti de-a lungul timpului in tara noastra, pe care au socotit-o si o socotesc adevarata lor patrie, in calitate ce componenti ai neamului romanesc. De asemenea, a fost vicepresedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni, unde a depus o bogata activitate. Un ultim omagiu i se poate aduce Profesorului la Capela Cimitirului Sf, Vineri (30 decembrie), iar maine (31 decembrie) va fi inmormantat la Manastirea Caldarusani. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Preluare de pe site-ul www.rgnpress.ro