Aromanii in viziunea istoricilor

Cum şi neamul care locuieşte din Dacia până în Pind, care se întinde în Thessalia. Vlahi se numesc şi unii şi ceilalţi. Şi n-aş putea să explic şi să spun care din aceştia la care au venit.
Şi cei din muntele Pind, vlahi îl locuiesc, care vorbesc aceeaşi limbă cu dacii şi sunt asemenea cu dacii de la Istru.
(Laonic Chalcocondyl, istoric bizantin din sec. XV, în Expuneri istorice)

Sunt dară aceşti cuţovlahi, cum ne spun vecinii lor şi încă cu dintr-înşii am vorbit, oameni nu mai osebiţi, nici în chip, nici în une obiceie, nici în tăria şi în făptura trupului decât rumânii, ceştia, şi limba lor rumţnească ca acestora [...]. Zic ca sunt şi oameni cu putere în hrana lor, de carii şi mare minune iaste, cum şi până astăzi se află păzindu-şi limba şi nişte obiceie ale lor [...]. Zic şi aceasta, că de-i întreabă pre ei nescine: Ce eşti? el zice vlahos, adecăte rumân; şi locuirle lor unde lăcuiesc le zic Vlahia.
(stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti)

Astfel astăzi moldovenii, muntenii, vlahii transalpini, mysienii, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii un nume cuprinzător nu "vlahi", ci "români", iar limba lor neaoşe îi spun "limba română" [...] aflăm că întreg neamul romano-valah se găseşte astăzi împrăştiat în şase ţinuturi: în Moldova, Muntenia, Basarabia, Transilvania, Mysia şi Epirul din Grecia[...].
(Dimitrie Cantemir, Historia Moldo-Valachica)

Eu aveam hotărârea, viind la Constantinopol, de a mă aşeza între cuţo-vlahi, căci socot neapărat a developa naţionalitatea într-acest avantpost al românismului.
(Nicolae Bălcescu)

Poporul român este descendentul întregii romanităţi orientale [...]. Dunărea nu este deci limita, ci axa suprafeţei etnice ocupate de vechii români. [...] Astfel între Dunăre şi Balcani avem Vlăhia Asanizilor, în Epir, Anovlahia (Vlăhia superioară); în regiunea Pindului şi în Tesalia, Megalovlahia (marea Vlăhie); în Acarnania şi Etolia, Microvlăhia (mica Vlăhie).
(Papacostea, 29 aprilie 1941, în Românii)

În nordul ca şi în sudul Dunării locuia o numeroasă şi foarte dispersată populaţie romanică a cărei atestare documentară, sporadică anterior, devine din ce în ce mai frecvantă de la sfârşitul secolului XII. Ştirile mai numeroase şi variate cu privire la această populaţie îngăduie o mai clară percepţie asupra felului cum cunoşteau şi cum caracterizau străinii romanitatea răsăriteană. Una din trăsăturile cele mai izbitoare ale romanităţii răsăritene în secolul XIII este extraordinara ei răspândire pe un imens spaţiu care se întindea din sudul Peninsulei Balcanice până în nordul lanţului munţilor Carpaţi. O dovedeşte în primul rând numele de vlahi, unul şi acelaşi în diversele sale variante, nume care desemnează în germană, slavă, greacă, maghiară etc ramura răsăriteană a romanităţii. Cunoaşterea apartenenţei vlahilor la familia popoarelor romanice, definite lingvistic, pe tot întinsul acestei vaste arii pe care o locuiau şi a identităţii diverselor lor ramuri e aşadar implicită în denumirea sub care îi cuprindeau popoarele străine din vecinătatea lor sau mai îndepărtate.
(Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi imperiul Mongol)

Originea românilor macedoneni se confundă cu originea întregului românism: ei sunt insulele rămase din acea masă de populaţiune romană şi romanizată care se întindea de la Adriatica şi din Nordul Greciei până la Dunărea mijlocie, în continuitate cu masa română şi romanizată a Daciei Traiane.
(Stoica, aprilie 1941, în Românii)

Daca pentru orice popor din lume limba constituie legătura cea mai trainică ce uneşte pe indivizii din aceeaşi comunitate etnică, pentru macedoromâni, care veacuri de-a rândul au rămas izolaţi în sudul peninsulei, ea reprezintă istoria şi viaţa lor. [...] pentru ei, unitatea lingvistică cu dacoromânii reprezintă cel mai autentic document, cu ajutorul căruia chiar omul fără ştiinţă îi poate uşor identifica cu fraţii lor din Nordul Dunării.
(Theodor Capidan, Macedoromânii. Etnografie. Istorie. Limbă)

Oricine încearcă să explice această unitate etno-lingvistică altfel de cum rezultă din datele istorice şi faptele de limbă, falsifică principiul de investigaţie şi prin aceasta devine un simplu aventurier în cercetările istorico-lingvistice.
(Theodor Capidan, Originea macedoromânilor)

Meritul cel mare al conservării limbii se datoreşte femeii aromâne, care a fost o păstrătoare credincioasă, în sânul familiei, a tuturor comorilor şi darurilor neamului. Severitatea caracterului lor au păstrat-o din tăria stâncilor severe, din nepăsarea bradului bătut de vânturi şi din avântul vulturului cu care trăieşte alăturea.
(Dem. Abeleanu, Neamul aromânesc din Macedonia)