O teorie lansată relativ recent încearcă să creeze o identitate armânească separată de cea a românilor: aceea de descendenţi ai macedonenilor antici, aparţinând popoarelor indo-europene, afirmându-se istoric ca popor în momentul formării imperiului condus de Alexandru Macedon. A început astfel să se vorbească de un popor distinct, "macedo-român", a cărui limbă nu poate fi considerată dialect al limbii române, nefiind "produsul unui singur popor", care "să trăiască în acelaşi loc; să aibă aceeaşi istorie". (Dumitru Piceava)
Încercăm acum să ne delimităm de poporul român, să negăm că am avea ceva în comun cu acesta, să pretindem că asemănările între armâni şi români sunt simple coincidenţe care nu pot fi susţinute şi justificate istoric!
Cred însă că uităm că într-o perioadă tulbure a existenţei noastre, românii au fost singurii care ne-au întins mâna şi ne-au oferit un cămin! Îi numeam atunci "fraţii noştri", ne consideram români! Când s-a spus, de fapt, adevărul, atunci sau acum?!
După pacea de la Bucureşti statele balcanice au încheiat o serie de tratate privind schimbul de populaţie, în scopul uniformizării etnice. Pentru armâni, cele mai importante consecinţe le-a avut Convenţia de la Lausanne (20 ianuarie 1923), ale cărei prevederi au dus la strămutarea a peste un milion de etnici greci din Turcia, care au fost stabiliţi în Macedonia şi Tracia, ajungându-se astfel la o densitate a populaţiei care a influenţat negativ viaţa economică şi socială a populaţiei armâneşti din zonă.
Soluţia găsită atunci de către armâni, după ce în statele balcanice au fost supuşi unui proces foarte asemănător cu ceea ce numim azi "purificare etnică", a fost să ceară ajutorul statului român. Astfel, între 1925 şi 1933, un număr mare de familii armâneşti au fost colonizate în Cadrilater. Au cerut să fie primiţi în România tocmai pentru că se considerau români, iar statul român le-a asigurat dreptul de a se stabili în sudul Dunării.
Reprezetativ pentru atitudinea românilor faţă de neamul armânesc în acele momente grele, este răspunsul pe care ministrul agriculturii, Al. Constantinescu, îl adresa lui Steriu Hagigogu, care îi solicitase sprijinul în vederea aprobării colonizării armânilor în România: "De când aţi fost împărţiţi în patru state, am ştiut că sunteţi pierduţi. Să salvăm acum ce se mai poate salva. Cadrilaterul are nevoie de voi. Scrie din partea mea aromânilor să trimeată delegaţi să ia contact cu guvernul, căci toţi le vom da concursul." (Steriu Hagigogu, Emigrarea aromânilor şi colonizarea Cadrilaterului, 1927)
E drept că armânii au stăpânit acest teritoriu mai puţin de 15 ani şi că destinul lor pe aceste meleaguri a fost dramatic, dar pentru aceste lucruri nu poate fi acuzat statul român, obligat sub presiunea Bulgariei revizioniste să cedeze Cadrilaterul în anul 1940.
Întrebarea care se naşte în mod firesc în urma acestei scurte incursiuni în istoria neamului armânesc este: "Cât de corectă din punct de vedere moral este solicitarea actuală a unui segment al populaţiei armâneşti din România de a primi statut de minoritate în ţara pe care altădată o numea patria mamă?"
Articol scris de Simona Costea
simona_costea74@yahoo.com
Încercăm acum să ne delimităm de poporul român, să negăm că am avea ceva în comun cu acesta, să pretindem că asemănările între armâni şi români sunt simple coincidenţe care nu pot fi susţinute şi justificate istoric!
Cred însă că uităm că într-o perioadă tulbure a existenţei noastre, românii au fost singurii care ne-au întins mâna şi ne-au oferit un cămin! Îi numeam atunci "fraţii noştri", ne consideram români! Când s-a spus, de fapt, adevărul, atunci sau acum?!
După pacea de la Bucureşti statele balcanice au încheiat o serie de tratate privind schimbul de populaţie, în scopul uniformizării etnice. Pentru armâni, cele mai importante consecinţe le-a avut Convenţia de la Lausanne (20 ianuarie 1923), ale cărei prevederi au dus la strămutarea a peste un milion de etnici greci din Turcia, care au fost stabiliţi în Macedonia şi Tracia, ajungându-se astfel la o densitate a populaţiei care a influenţat negativ viaţa economică şi socială a populaţiei armâneşti din zonă.
Soluţia găsită atunci de către armâni, după ce în statele balcanice au fost supuşi unui proces foarte asemănător cu ceea ce numim azi "purificare etnică", a fost să ceară ajutorul statului român. Astfel, între 1925 şi 1933, un număr mare de familii armâneşti au fost colonizate în Cadrilater. Au cerut să fie primiţi în România tocmai pentru că se considerau români, iar statul român le-a asigurat dreptul de a se stabili în sudul Dunării.
Reprezetativ pentru atitudinea românilor faţă de neamul armânesc în acele momente grele, este răspunsul pe care ministrul agriculturii, Al. Constantinescu, îl adresa lui Steriu Hagigogu, care îi solicitase sprijinul în vederea aprobării colonizării armânilor în România: "De când aţi fost împărţiţi în patru state, am ştiut că sunteţi pierduţi. Să salvăm acum ce se mai poate salva. Cadrilaterul are nevoie de voi. Scrie din partea mea aromânilor să trimeată delegaţi să ia contact cu guvernul, căci toţi le vom da concursul." (Steriu Hagigogu, Emigrarea aromânilor şi colonizarea Cadrilaterului, 1927)
E drept că armânii au stăpânit acest teritoriu mai puţin de 15 ani şi că destinul lor pe aceste meleaguri a fost dramatic, dar pentru aceste lucruri nu poate fi acuzat statul român, obligat sub presiunea Bulgariei revizioniste să cedeze Cadrilaterul în anul 1940.
Întrebarea care se naşte în mod firesc în urma acestei scurte incursiuni în istoria neamului armânesc este: "Cât de corectă din punct de vedere moral este solicitarea actuală a unui segment al populaţiei armâneşti din România de a primi statut de minoritate în ţara pe care altădată o numea patria mamă?"
Articol scris de Simona Costea
simona_costea74@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu