Dimândarea părintească

Articol scris de Constantin Andrusceac din Basarabia

"Dimândarea părintească" (mustrarea părintească) este imnul aromânilor, compus de Constantin Belemace, luptător pentru drepturile românilor (aromânilor) din Balcani. Este un echivalent al imnului "Deşteaptă-te române" la românii aromâni, acolo, în sânul societăţilor şi fundaţiilor aromâneşti, unde este cântat la posturile de radio şi de televiziune emise în dialect. Cântecul vorbeşte de cumplitul blestem ce cade asupra părinţilor care nu-şi învaţă copiii limba strămoşească, limba (graiul) armânesc. Poetul Belemace s-a dovedit a fi un adevărat vizionar atunci când a compus versurile, în 1888. După mai bine de un secol, "Dimândarea părintească" răsună mai actual ca oricând.

Parinteasca Dimandare

Parinteasca Dimandare
Na sprigiura cu foc mare
Frati di muma si di-un tata,
Noi, Armani di eta toata.
Di sum plocile di murminta
Striga-a nostri buni parinta:
"Blestem mari s-aiba-n casa
Cari di limba-a lui s-alasa.
Cari-si lasa limba-a lui
S-lu-arda pira-a focului,
Si s-dirina viu pri loc,
Sa-li si friga limba-n foc.
El an vatra-li parinteasca
Fumealia s-nu-si hariseasca;
Di fumeli curuni s-nu base
Nic an leagan si nu-nfase.
Cari fudze di-a lui muma
Si di parinteasca-li numa,
Fuga-li doara-a Domnului
Si dulteamea-a somnului!"

Parinteasca blestemare (mustrare)

Parinteasca blestemare
Porunceste cu foc mare
Frati de-o muma si de-un tata
Noi, Aromani din vremea toata
De sub lespezi (placi) de morminte
Striga ai nostri buni parinti
"Blastem mare sa aiba in casa
Care de limba lui se lasa.
Care i-si lasa limba lui
Arza-l-ar para focului
Chinui-s-ar de viu pe locu (pamant)
Frge-i-s-ar limba in focu
El in vatra parinteasca
De copii (familie) sa nu se fericească
De familie cununi sa nu pupe
Prunc in leagan sa nu culce (infase)
Care fuge de a lui muma
Si de parintescul nume
Fugi-i-ar dorul Domnului
Si dulceata somnului!"

Drept scurtă informaţie voi spune că neamul românesc există în două variante - dacoromânii (Basarabia, România şi românii din jurul graniţei României) şi ramura aromână (Croaţia, Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania şi Grecia), cu care România are sau nu a avut vreodată graniţe. Această ramură, sânge din sângele nostru, a fost izolată de noi prin invazia bulgarilor şi slavilor în Evul Mediu timpuriu. Aromânii au avut de-a lungul veacurilor formaţiuni statale proprii, cum ar fi Vlahia Mare, Vlahia Mică, împărăţia lui Ioniţă şi Asan (tratatele româno-bulgare) şi nu în ultimul rând Principatul de le Pind, desfiinţat de Grecia în 1948. Practic, poţi întâlni aromâni în toată peninsula, de la Constanţa şi Tulcea, până la Salonic în Grecia şi Corce în Albania, de la muntele Magiore în Croaţia până la Peştera şi munţii Rodopi în Bulgaria.
Ocupaţia aromânilor iarăşi o găsim diversă - păstori de turme de oi şi capre, cu mentalitate nomadă. Vara se aflau la munte, iarna coborau la câmpie sau la malul mărilor Marmara sau Adriatica. Cu alte cuvinte fîceau transhumanţa ca şi fraţii lor, păstorii din Ţările Române, doar că pe un areal mult mai larg, străbătând chiar ţări întregi, căci pe atunci era un singur stăpân - Imperiul Otoman. Câştigau din oierit şi creşterea altor animale. Alţii erau buni comercianţi, postăvari, pielari, bijutieri, caravanari (duceau mărfuri cu caravanele cu catâri), fabricanţi de arme.
Mai era încă o categorie, aromânii cărturari, arhitecţi, bancheri, miniştri, poeţi etc.
Au avut şi oraşe, de care puţini dintre noi am auzit. Voi numi doar două - Moscopole (Voscopoje), în Albania şi Gramosta în Grecia. Ambele au fost distruse brutal de Ali Paşa Tebelin de Albania. Distrugerea acestor oraşe este cântată cu multă durere în cântecele aromâneşti pline de jale.
O caracteristică importantă a istoriei românilor din sudul peninsulei este trecutul lor furtunos, plin de migraţie. Emigraţia aromână a cuprins oraşe ca Veneţia, Viena, Sofia, Bucureşti, Constantinopole precum şi ţări ca SUA şi Australia. În majoritatea cazurilor au fugit din cauza duşmanilor, pericolului de asimilare sau dorinţei de profit.
Drept dovadă că aromânii au fost şi rămân tributari istoriei mi-o demonstrează, mie personal, faptul că mulţi dintre prietenii mei aromâni au rude în diferite ţări. Peste noapte, în urma unor tratate de pace şi destrămării Imperiului Otoman, aromânii s-au trezit cu rude despărţite de sârma ghimpată în diferite ţări noi apărute, la care de asemenea putem adăuga mai recent şi destrămarea regimului comunist iugoslav.
Au mai fost trădaţi, în primul rând, de Ţara-Mamă, România, care pe vremea Anei Pauker, în 1948, a închis şcolile româneşti din Balcani, deschise cu atâta trudă de Cuza Vodă şi Carol I. Pricina era că, chipurile, ei (aromânii) formaţi în aceste şcoli ar atenta la securitatea aşa-zisului stat socialist român. Urmările catastrofale au fost că nici până acum aromânii nu au şcoli în Grecia, Bulgaria, Albania sau Serbia. Nici până astăzi ei nu sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în aceste ţări.
Excepţie face doar Republica Macedonia. În constituţia Republicii Macedonia este scrisa "minoritatea aromână". Românii macedoneni au şcoli şi emisiuni radio, dar şi aici cu ţârâita.
În final aş menţiona un lucru important, în faţa pericolului asimilării sau pierderii de avere, la aromâni din totdeauna există un obicei strict - feciorul aromîn se însoară doar cu o fată de origine aromână.
Câteva personalităţi marcante de origine aromână (macedoromână):
Nicolae Milescu Spătarul - cărturar moldovean (se crede că ar avea obârşie aromânească)
Emanuil Gojdu - filantrop, a finanţat învăţământul românesc din Ungaria
Lucian Blaga - poet român, este aromân după tată
Toma Caragiu - actor român
Ion Caramitru - fost ministru al Culturii
Matilda Caragiu-Marioţeanu - lingvist
Ianis Coletis - general grec
Gigi Becali - finanţatorul clubului Steaua Bucureşti
Gheorghe Hagi - mare fotbalist român, supranumit "Maradona Carpaţilor"
Maica Tereza din Albania - numele ei adevărat este Agnesa Gongea Boiangiu

Articol scris de Constantin Andrusceac, din Basarabia, căruia îi mulţumim pentru că este alături de noi

Puţină istorie...

O teorie lansată relativ recent încearcă să creeze o identitate armânească separată de cea a românilor: aceea de descendenţi ai macedonenilor antici, aparţinând popoarelor indo-europene, afirmându-se istoric ca popor în momentul formării imperiului condus de Alexandru Macedon. A început astfel să se vorbească de un popor distinct, "macedo-român", a cărui limbă nu poate fi considerată dialect al limbii române, nefiind "produsul unui singur popor", care "să trăiască în acelaşi loc; să aibă aceeaşi istorie". (Dumitru Piceava)
Încercăm acum să ne delimităm de poporul român, să negăm că am avea ceva în comun cu acesta, să pretindem că asemănările între armâni şi români sunt simple coincidenţe care nu pot fi susţinute şi justificate istoric!
Cred însă că uităm că într-o perioadă tulbure a existenţei noastre, românii au fost singurii care ne-au întins mâna şi ne-au oferit un cămin! Îi numeam atunci "fraţii noştri", ne consideram români! Când s-a spus, de fapt, adevărul, atunci sau acum?!
După pacea de la Bucureşti statele balcanice au încheiat o serie de tratate privind schimbul de populaţie, în scopul uniformizării etnice. Pentru armâni, cele mai importante consecinţe le-a avut Convenţia de la Lausanne (20 ianuarie 1923), ale cărei prevederi au dus la strămutarea a peste un milion de etnici greci din Turcia, care au fost stabiliţi în Macedonia şi Tracia, ajungându-se astfel la o densitate a populaţiei care a influenţat negativ viaţa economică şi socială a populaţiei armâneşti din zonă.
Soluţia găsită atunci de către armâni, după ce în statele balcanice au fost supuşi unui proces foarte asemănător cu ceea ce numim azi "purificare etnică", a fost să ceară ajutorul statului român. Astfel, între 1925 şi 1933, un număr mare de familii armâneşti au fost colonizate în Cadrilater. Au cerut să fie primiţi în România tocmai pentru că se considerau români, iar statul român le-a asigurat dreptul de a se stabili în sudul Dunării.
Reprezetativ pentru atitudinea românilor faţă de neamul armânesc în acele momente grele, este răspunsul pe care ministrul agriculturii, Al. Constantinescu, îl adresa lui Steriu Hagigogu, care îi solicitase sprijinul în vederea aprobării colonizării armânilor în România: "De când aţi fost împărţiţi în patru state, am ştiut că sunteţi pierduţi. Să salvăm acum ce se mai poate salva. Cadrilaterul are nevoie de voi. Scrie din partea mea aromânilor să trimeată delegaţi să ia contact cu guvernul, căci toţi le vom da concursul." (Steriu Hagigogu, Emigrarea aromânilor şi colonizarea Cadrilaterului, 1927)
E drept că armânii au stăpânit acest teritoriu mai puţin de 15 ani şi că destinul lor pe aceste meleaguri a fost dramatic, dar pentru aceste lucruri nu poate fi acuzat statul român, obligat sub presiunea Bulgariei revizioniste să cedeze Cadrilaterul în anul 1940.
Întrebarea care se naşte în mod firesc în urma acestei scurte incursiuni în istoria neamului armânesc este: "Cât de corectă din punct de vedere moral este solicitarea actuală a unui segment al populaţiei armâneşti din România de a primi statut de minoritate în ţara pe care altădată o numea patria mamă?"

Articol scris de Simona Costea
simona_costea74@yahoo.com